INSIR-TE MARGARITE partea a V a - basmul fetilor

Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunând pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei.
Acolo, la şezătoare, unde se strânseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.
El se întâmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise:
- Ştiţi ce? copii! Decât să flecăriţi la glume şi la câte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său.
Toţi într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseseră unii, una; alţii, alta; până ce veni şi rândul copiilor babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi, cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră:
- Apoi, de, boierule, noi ce să spunem? că nu ştim nici un basm.
- De! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe.
Atunci băiatul începu:
- "A fost odată trei fete cari munceau în cânepişte, înşir-te mărgăritari; şi trecând p-acolo un fecior de boier mare, înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mare zise: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus.» Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mijlocie zise: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită.» Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mică zise şi ea: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur.» Înşir-te mărgăritari.
Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică şi, daca o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance."
Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice:

Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.

Iară boierul zise şi el:

Un cărbune,
Ş-un tăciune,
Spune, băiete, spune.

Băiatul începu iarăşi:
- "Mai trecu ce mai trecu şi soţia boierului rămase grea. Când fu la ceasul naşterii, boierul nu era acasă. Soţia lui trimise pe ţigancă să-i aducă o moaşă; şi ea aduse pe mă-sa. Înşir-te mărgăritari.
Bahniţa de mă-sa daca veni zise că pe la dânşii p-acolea este obiceiul ca doamnele când nasc să se suie în pod şi moaşa să stea la uşa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod şi născu doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur. Înşir-te mărgăritari.
Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi puse în ciur doi căţei fătaţi de curând, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soţia. Înşir-te mărgăritari.
Boierul se mânie pe soţia sa, şi o pedepsi, făcând-o slujnica ţigancei, iară pe ţigancă o luă de soţie. Din băligar crescu doi meri cu coaja de aur. Ţiganca, cum îi văzu, se ţinu de câra boierului ca să-i taie şi să-i facă scânduri de pat. Peste noapte când se sculară, scândura de sub boier zise: «Dado, greu ţi-e ţie?» «Greu, că este păgâna pe mine, dară ţie greu ţi-e?» «Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine.» Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca iară sări cu vorba:

Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.

Dară boierul sări, şi zise şi el:

Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.

Băiatul începu:
- "Atunci bahniţa, care auzise ce vorbise scândurile, stărui cu dinadinsul la bărbat-său, până ce tăie scândurile. Ea le făcu ţăndări şi le puse pe foc. Două scânteioare săriră pe coş şi căzură în grădină. Din aceste scânteioare, răsăriră două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel; el scăpă în grădină şi mâncă din acest busuioc. Îndată i se auri lâna. Înşir-te mărgăritari.
Cum văzu cioropina şi această minune, se prefăcu că e bolnavă şi ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va însănătoşi de va mânca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Şi ca să scape de gâra-mâra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca trimise pe o credincioasă a ei cu maţele mielului să le spele la râu; şi ca să nu lipsească nici un măţişor, i le dete pe număr. Credincioasa spălându-le, se rupse un crâmpeiaş şi-l dete pe râu. El se opri pe un prund, şi noi ieşirăm de acolo. Înşir­te mărgăritari."
Şi, o minune! Mărgăritarul se înşira de la sine, fără ca copiii să fi pus mâna pe dânsul.
Afurisita de ţigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba:

Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.

Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima când auzea spusele băiatului, îi da ghes, zicându-i:

Un tăciune.
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.

- "De acolo ne luă o babă şi ne duse la casa ei, unde ne creşte ca pe copiii ei. Boierul, stăpânul acestei moşii, făcu o şezătoare, şi venirăm şi noi, şi iacătă-ne, teferi cum ne-a născut muica. Înşir-te mărgăritari."
Toţi cei de faţă rămăseseră cu ochii bleojdiţi la copilul care-şi spunea basmul, şi parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile.
Atunci băiatul îşi sfârşi basmul zicând:
- Şi daca nu credeţi, uitaţi-vă şi vă încredinţaţi.
Şi deodată se dezbrăcară de zdrenţele cele murdare, şi rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ţie ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecât se repezi, şi luându-i în braţe văzu că se lipesc de inima lui, şi atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Şi viind şi muma lor, care plânsese de dânşii cu lacrămile cât pumnul, îi îmbrăţişă şi dânsa. Şi plânseră de bucurie că îi mai adună Dumnezeu la un loc pre toţi şi se veseliră veselie îngerească.
Atunci boierul, amărât de amăgirea şi înşelăciunea ţigancei, porunci şi aduse din herghelie doi armăsari neînvăţaţi. Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, şi le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce nu se mai alese nici praful de dânsa.
Iară eu încălecai p-o şa etc.

Citeste toata povestea